Este greu de crezut ca a existat vreun neam de oameni care sa nu fi imaginat jocuri in care o minge mica sa fie lovita cu un bat, insa putine dintre ele au fost pastrate vii. Nu putem sa nu observam cu bucurie ca, dintre toate, cel creat de inaintasii nostrii este de departe cel mai complex si dinamic joc sportiv.
Jocul de oina a primit statutul de sport national pentru ca dintotdeauna a fost, indiscutabil, ce mai popular; ca dovada, la prima editie a campionatului national de dupa razboi, in anul 1951, s-au format ad-hoc si au participat peste 1.000 de echipe. Fara sa ne dam seama, oina este mai reprezentativa pentru noi chiar decat imnul national care, sub diverse pretexte, este inlocuit la fiecare schimbare de regim politic.
Din 1989 incoace, din motive ce nu sunt justificate prin regulile economiei de piata, oina a fost considerata si ea o marfa, etichetata ca greu vandabila si prin urmare scoasa complet de pe canalele de finantare si din atentia mass media.
Daca din puct de vedere al numarului de practicanti, oina a ajuns acum la un moment de rascruce, ea ramane in contnuare o componenta importanta a cultrii noastre traditionale si inca mai pastreaza un germene al identitatiid e roman.
La fel ca in basmul „Fat Frumos cu stea in frunte”, unde o singura scanteie a dus la renasterea lui Fat Frumos, se doreste a fi scanteia care va sa reaprinda in fiecare dintre noi mandria de a ne simti putin mai romani, in aceasta lume care ne vrea a fi orice altceva.
Invatarea jocului de oina presupune mai intai insusirea aruncarii si prinderii mingii, aruncarii ei cu precizie la diferite distante. Este necesara o buna viteza in alergare si deprinderea de a aprecia cat mai exact distanta de adversar.
In sfarsit, trebuie sa exersati «bataia» mingii cu bastonul, pentru a ajunge s-o loviti cu forta si s-o trimiteti cat mai departe, in terenul de joc. Oina se poate practica de la varsta de 7-8 ani, intre doua echipe alcatuite din cate 11 jucatori.
Jocul este condus de un arbitru principal si de doi arbitri de linie. Prin tragere la sorti, o echipa va incepe jocul «la bataie», cealalta «la prindere».
La fluierul arbitrului, echipa de la bataie incepe jocul, adica un jucator serveste mingea primului jucator aruncand-o usor in sus, iar acesta trebuie s-o loveasca cu bastonul pentru a o trimite cat mai departe in terenul de joc, favorizand astfel coechipierilor ragazul sa fuga prin culoarul de ducere. Cei de la prindere, daca au prins mingea, o paseaza intre ei, pentru a gasi momentul de a o arunca si lovi pe unul din jucatorii adversi, care urmaresc cu atentie pasele si se feresc, se apara cu mainile, de a nu fi loviti cu mingea.
Fiecare lovitura reusita, de atingere a adversarului in orice loc afara de palme, se socoteste 2 puncte, in final echipa care intruneste cel mai mare punctaj castiga jocul. Dar regulamentui jocului prevede detalii privind acordarea punctelor, ce pot si ce nu pot face jucatorii in teren in timpul partidei, fie ca sunt la «prindere»,fie ca sunt la «bataie».
Important este ca jocul e foarte accesibil, foarte atractiv, dinamic si, prin elementele sale de tehnica si tactica, satisface gustul copiilor de intrecere. O partida se desfasoara in doua reprize, cu o pauza de 5 minute intre ele. O repriza dureaza atat cat jucatorii echipei de la bataie trec toti la «bataia» propriu-zisa a mingii cu bastonul.
OINA
Cu toții știm că oina este sportul nostru național. considerat un joc tradiţional românesc.
În unele locuri, oina se juca și de către fete, sub numele de „oiniţă”.
Din punct de vedere al conţinutului jocului, el a rămas acelaşi pe care i l-a dat poporul de-a lungul secolelor.
Ne mândrim cu acest fapt că avem și noi un sport precum au americanii: baseball-ul.
Dar de fapt ce este oina? Un sport enigmatic sortit parcă uitării, despre care dacă ești întrebat nu știi cum se joacă.
Jocul de oină, gravitează în majoritatea cazurilor, asupra următoarelor două situaţii:
adversarul are mingea şi jucătorul trebuie să se apere
jucătorul are mingea şi trebuie să lovească pe adversar.
Terenul de oină
Are forma unui dreptunghi, având dimensiunile de 75 de metri lungime şi 32 de metri lăţime.
În aceste dimensiuni sunt cuprinse:
zona în joc, care este de 60 x 32 de metri.
zona de bătaie (lungă de 5 metri și separată de zona în joc cu ajutorul liniei de bătaie.)
şi zona de fund (o zonă lungă de 5 metri în care jucătorii se află în siguranță și delimitată de zona în joc cu ajutorul liniei de fund.)
Terenul trebuie să fie bine nivelat, plat şi pe cât posibil, acoperit cu iarbă.
Oina (sau hoina) este un joc sportiv tradițional românesc. Jocul de oină era răspândit pe întreg cuprinsul țării.
Jocul solicită calități sportive complexe (viteză bună de alergare, reflexe rapide în mișcările de autoapărare față de loviturile mingii, precizie în aruncarea și lovirea mingii cu un baston sau bâtă).
Cel care aduce transformări radicale în jocul de oină, dându-i caracter de joc sportiv, este Spiru Haret, considerat a fi părintele oinei. Prin „Reforma învățământului” din 1898 cât și prin alte decizii ministeriale, el a introdus practicarea obligatorie a oinei în școlile de toate gradele. «Oina poate aduce o viață nouă în școala română, fiind un admirabil mijloc de educație fizică, adevăratul tip de joc sportiv românesc», spunea Spiru Haret.
Jucători
Sunt două echipe de 11 jucători, una la bătaie iar alta la prindere. Rolurile echipelor se schimbă la pauză.
Jucatorii echipei la prindere sunt amplasați în următoarele poziții:
3 mijlocași
3 mărginași de ducere
3 mărginași de Intoarcere
1 fundaș care este liber să se deplaseze în zona de fund
1 fruntaș care este liber să se deplaseze în zona de bataie
Jucătorii echipei la bătaie își schimbă rolurile pe parcurs ce trece repriza. Rolurile sunt ordonate astfel:
-să aștepte să servească mingeasă bată mingea
-să aștepte să fugă
-să fugă pe culoarul de ducere
-să stea în zona de fund să fugă pe culoarul de întoarcere
Fiecare echipă are un căpitan (baci). Al doilea mijlocaș este deseori căpitanul, deoarece el poate arunca mingea în orice jucător advers.
Ambele echipe au dreptul la cinci jucători de rezervă.
Oina este un joc sportiv practicat în aer liber, pe un teren dreptunghiular, preferabil acoperit cu iarbă, între două echipe de câte 11 jucători.
Jocul începe când cineva din echipa la bătaie aruncă mingea în aer în timp ce un alt jucător din aceeași echipă trebuie să o lovească cu un baston din lemn și să o trimită cât poate el de departe. După aceea, dacă mingea este prinsă de echipa din teren, jucătorul trebuie să alerge (cu sau fără alt coechipier) pe culoarul de ducere iar apoi pe culoarul de întoarcere încercând să nu fie lovit de către echipa la prindere. Dacă oprește mingea cu palma, nu este considerat “lovit”. Jucătorul nu are voie să prinda mingea și trebuie să îi dea drumul imediat. Dacă jucătorul este lovit pe culoarul de ducere, acesta este nevoit să se ducă în zona de fund. Dacă este lovit pe culoarul de întoarcere, el este eliminat din joc.
De fiecare dată după ce mingea bătută aterizează pe unul din caree/triunghiuri i se acordă un punct echipei la bătaie. Se acordă două puncte dacă mingea trece de linia de fund și niciun punct dacă mingea iese din teren pe lateral.
Echipei din teren i se acordă două puncte de fiecare dată când reușesc să lovească un jucător care fuge pe culoare.
Bastonul este utilizat de jucatorii echipei de bataie la lovirea mingei in timpul jocului si de cei doi capitani de echipa, la alegerea terenului.
Bastonul trebuie sa fie confectionat dintr-un lemn de esenta tare (fag, frasin, etc.)
El are forma unui trunchi de con, lung de 90-100 cm, cu diametrul de 5 cm la un capat si de 3,5 cm la celalat capat.
Pentru copii bastonul va avea o lungime de 75-80 cm, cu diametrui de 4 cm la un capat si de 2,5 cm la celalalt capat.
Bastonul trebuie sa fie rotund pe intreaga lungime. Manerul bastonului de bataie trebuie sa fie prevazut cu santulete inelare de 2 mm latime si adancime, departate unul de altul la 2 cm pe o lungime de circa 20 cm pentru a nu aluneca din mana la bataia mingei.
In scopul asigurarii unei prize mai bune se poate infasura pe manerul bastonului, pe aceeasi lungime, o panglica cauciucata. Bastonul poate fi prevazut cu opritor, care face parte din lungimea bastonului.
Mingea de oina este sferica, cu diametrul de cca. 8 cm, circumferinta de cca. 25 cm si greutatea de cca. 140 gr.
Ea este confectionata din piele si se umple cu par de cal, bovine sau porc, in nici un caz cu rumegus, carpe, pietre, nisip sau par argasit.
Pentru jocurile dintre copii se folosesc mingi cu diametrul de cca. 7 cm, circumferinta de cca. 22 cm, iar greutatea de cca. 100 gr.
Mingea trebuie sa fie confectionata din 8 bucati de piele, taiate in forma de triunghiuri echilaterale curbe si cusute intre ele avand aceeasi culoare.