Este greu de crezut că a existat vreun neam de oameni care să nu fi imaginat jocuri în care o minge mica să fie lovită cu un băț, însă puține dintre ele au fost păstrate vii. Nu putem să nu observăm cu bucurie că, dintre toate, cel creat de înaintașîi nostrii este de departe cel mai complex și cel mai dinamic. Jocul de oina a primit statutul de sport național pentru că dintotdeauna a fost, indiscutabil, ce mai popular; că dovada, la prima ediție a campionatului național de după război, în anul 1951, s-au format ad-hoc și au participat peste 1.000 de echipe. Fară să ne dăm seama, oina este mai reprezentativă pentru noi chiar decât imnul national care, sub diverse pretexte, este înlocuit la fiecare schimbare de regim politic.
Din 1989 încoace, din motive ce nu sunt justificate prin regulile economiei de piață, oina a fost considerată și ea o marfă, etichetată că greu vandabilă și prin urmare scoasă complet de pe canalele de finanțare și din atenția mass media. Dacă din puct de vedere al numărului de practicanți, oina a ajuns acum la un moment de răscruce, ea rămâne în continuare o componentă importantă a culturii noastre tradiționale și încă mai păstrează un germene al identitățîi de român. La fel că în basmul „Făt Frumos cu stea în frunte”, unde o singură scânteie a dus la renașterea lui Făt Frumos, se dorește a fi scânteia care vă să reaprindă în fiecare dintre noi mândria de a ne simți puțîn mai români, în această lume care ne vrea a fi orice altceva. Învățarea jocului de oină presupune mai întăi însușirea aruncării și prinderii mingii, aruncării ei cu precizie la diferite distanțe. Este necesară o bună viteză în alergare și deprinderea de a aprecia cât mai exact distanța de adversar. În sfârșit, trebuie să exersați «bătaia» mingii cu bastonul, pentru a ajunge s-o loviți cu forță și s-o trimiteți cât mai departe, în terenul de joc. Oina se poate practica de la vârsta de 7-8 ani, între doua echipe alcătuite din câte 11 jucători. Jocul este condus de un arbitru principal și de doi arbitri de linie. Prin tragere la sorți, o echipă vă începe jocul «la bătaie», cealaltă «la prindere». La fluierul arbitrului, echipa de la bătaie începe jocul, adică un jucător servește mingea primului jucător aruncând-o ușor în sus, iar acesta trebuie s-o lovească cu bastonul pentru a o trimite cât mai departe în terenul de joc, favorizând astfel coechipierilor răgazul să fugă prin culoarul de ducere. Cei de la prindere, dacă au prins mingea, o pasează intre ei, pentru a găși momentul de a o arunca și lovi pe unul din jucătorii adverși, care urmăresc cu atenție pasele și se feresc, se apară cu mâinile, de a nu fi loviți cu mingea. Fiecare lovitura reușită, de atingere a adversarului în orice loc afara de palme, se socotește 2 puncte, în final echipa care întrunește cel mai mare punctaj căștiga jocul. Dar regulamentui jocului prevede detalii privind acordarea punctelor, ce pot și ce nu pot face jucătorii în teren în timpul partidei, fie că sunt la «prindere»,fie că sunt la «bătaie». Important este că jocul e foarte accesibil, foarte atractiv, dinamic și, prin elementele sale de tehnică și tactică, satisface gustul copiilor de întrecere. O partidă se desfășoară în doua reprize, cu o pauza de 5 minute între ele. O repriză durează atât cât jucătorii echipei de la bătaie trec toți la «bătaia» propriu-zisă a mingii cu bastonul.
Cu toțîi știm că oina este sportul nostru național. considerat un joc tradiţional românesc. În unele locuri, oina se juca și de către fete, sub numele de „oiniţă”. Din punct de vedere al conţinutului jocului, el a rămas acelaşi pe care i l-a dat poporul de-a lungul secolelor. Ne mândrim cu acest fapt că avem și noi un sport precum au americanii: baseball-ul.
Dar de fapt ce este oina? Un sport enigmatic sortit parcă uitării, despre care dacă ești întrebat nu știi cum se joacă. Jocul de oină, gravitează în majoritatea cazurilor, asupra următoarelor două situaţîi: adversarul are mingea şi jucătorul trebuie să se apere jucătorul are mingea şi trebuie să lovească pe adversar. Terenul de oină are forma unui dreptunghi, având dimensiunile de 75 de metri lungime şi 32 de metri lăţime. În aceste dimensiuni sunt cuprinse: zona în joc, care este de 60 x 32 de metri. zona de bătaie (lungă de 5 metri și separată de zona în joc cu ajutorul liniei de bătaie.) şi zona de fund (o zonă lungă de 5 metri în care jucătorii se află în siguranță și delimitată de zona în joc cu ajutorul liniei de fund.) Terenul trebuie să fie bine nivelat, plat şi pe cât posibil, acoperit cu iarbă. Oina (sau hoină) este un joc sportiv tradițional românesc.
Jocul de oină era răspândit pe întreg cuprinsul țării.
Jocul solicită calități sportive complexe (viteză bună de alergare, reflexe rapide în mișcările de autoapărare față de loviturile mingii, precizie în aruncarea și lovirea mingii cu un baston sau bâtă). Cel care aduce transformări radicale în jocul de oină, dându-i caracter de joc sportiv, este Spiru Hăreț, considerat a fi părintele oinei. Prin „Reforma învățământului” din 1898 cât și prin alte decizii ministeriale, el a introdus practicarea obligatorie a oinei în școlile de toate gradele. «Oina poate aduce o viață nouă în școala română, fiind un admirabil mijloc de educație fizică, adevăratul tip de joc sportiv românesc», spunea Spiru Hăreț. Jucători Sunt două echipe de 11 jucători, una la bătaie iar alta la prindere. Rolurile echipelor se schimbă la pauză. Jucătorii echipei la prindere sunt amplasați în următoarele pozițîi: 3 mijlocași 3 mărginași de Ducere 3 mărginași de Întoarcere 1 fundaș care este liber să se deplaseze în zona de fund 1 fruntaș care este liber să se deplaseze în zona de bătaie Jucătorii echipei la bătaie își schimbă rolurile pe parcurs ce trece repriza. Rolurile sunt ordonate astfel: -să aștepte să servească mingeasă băță mingea -să aștepte să fugă -să fugă pe culoarul de ducere -să stea în zona de fund să fugă pe culoarul de întoarcere Fiecare echipă are un căpitan (baci). Al doilea mijlocaș este deseori căpitanul, deoarece el poate arunca mingea în orice jucător advers. Ambele echipe au dreptul la cinci jucători de rezervă. Oina este un joc sportiv practicat în aer liber, pe un teren dreptunghiular, preferabil acoperit cu iarbă, între două echipe de câte 11 jucători. Jocul începe când cineva din echipa la bătaie aruncă mingea în aer în timp ce un alt jucător din aceeași echipă trebuie să o lovească cu un baston din lemn și să o trimită cât poate el de departe. După aceea, dacă mingea este prinsă de echipa din teren, jucătorul trebuie să alerge (cu sau fără alt coechipier) pe culoarul de ducere iar apoi pe culoarul de întoarcere încercând să nu fie lovit de către echipa la prindere. Dacă oprește mingea cu palma, nu este considerat “lovit”. Jucătorul nu are voie să prindă mingea și trebuie să îi dea drumul imediat. Dacă jucătorul este lovit pe culoarul de ducere, acesta este nevoit să se ducă în zona de fund. Dacă este lovit pe culoarul de întoarcere, el este eliminat din joc. De fiecare dată după ce mingea bătută aterizează pe unul din caree/triunghiuri i se acordă un punct echipei la bătaie. Se acordă două puncte dacă mingea trece de linia de fund și niciun punct dacă mingea iese din teren pe lateral. Echipei din teren i se acordă două puncte de fiecare dată când reușesc să lovească un jucător care fuge pe culoare.
Bastonul este utilizat de jucătorii echipei de bătaie la lovirea mingei în timpul jocului și de cei doi căpitani de echipă, la alegerea terenului. Bastonul trebuie să fie confecționat dintr-un lemn de esență tare (fag, frasin, etc.) El are forma unui trunchi de con, lung de 90-100 cm, cu diametrul de 5 cm la un capăt și de 3,5 cm la celalat capăt. Pentru copii bastonul vă avea o lungime de 75-80 cm, cu diametrui de 4 cm la un capăt și de 2,5 cm la celalalt capăt. Bastonul trebuie să fie rotund pe întreagă lungime. Mânerul bastonului de bătaie trebuie să fie prevăzut cu șănțulețe inelare de 2 mm lățime și adâncime, depărtate unul de altul la 2 cm pe o lungime de circa 20 cm pentru a nu aluneca din mână la bătaia mingei. În scopul asigurării unei prize mai bune se poate înfășura pe mânerul bastonului, pe aceeași lungime, o panglică cauciucată. Bastonul poate fi prevăzut cu opritor, care face parte din lungimea bastonului. Mingea de oină este sferică, cu diametrul de cca. 8 cm, circumferință de cca. 25 cm și greutatea de cca. 140 gr. Ea este confecționată din piele și se umple cu păr de cal, bovine sau porc, în nici un caz cu rumeguș, cârpe, pietre, nisip sau păr argăsit. Pentru jocurile dintre copii se folosesc mingi cu diametrul de cca. 7 cm, circumferință de cca. 22 cm, iar greutatea de cca. 100 gr. Mingea trebuie să fie confecționată din 8 bucăți de piele, tăiate în formă de triunghiuri echilaterale curbe și cusute între ele având aceeași culoare.